Mitruț Dănuț – prof. pentru învățământul primar
Nimic nu rănește mai profund orice pornire spre dezvoltare a unei societăți decât blocajul în ideile și mentalitățile trecutului. Teama de noutate, neasumarea dezvoltării individuale în acord cu evoluția evenimentelor, ne pot duce la o concluzie îngrijorătoare: trăim o rezistență la schimbare.
Profesorul ar putea fi una dintre piesele cheie de cultivare modernă a unei capacități de reziliență, de adaptare la realitatea imediată. Profesorul are o rară ocazie, o fereastră de oportunitate în a educa instrumente de învățare, care să fie simultan instrumente de adaptare.
Dacă ar fi să explorăm momentul care a revoluționat educația actuală și anume teoria inteligențelor multiple a lui Gardner, am putea descoperi că viața emoțională este un indicator foarte sensibil la orice tip de schimbare. E un indicator sensibil și inteligent.
Astfel că un antrenament susținut al inteligenței emoționale poate debloca rezistențele la adaptare și, pe această cale, perspectiva asupra interacțiunii cu realitatea să se amelioreze pentru educabili.
Dar ca să stăpânească acest proces și să îl multiplice în mediul educativ, profesorul ar trebui să se antreneze pe sine, să se modeleze pe sine.
Am avut șansa să particip timp de 7 zile la un astfel de program de formare, în martie la Helsinki. în cadrul proiectului Comunitate Educațională Rezilientă – #Profesor21 implementat de Școala Metropolitană ARC – Cursul Coaching Strategies for school- Turn Challenging Learning,
Metoda de coaching este, probabil, calea cea mai ușor de implementat, mai aproape de nevoile profesorului modern pe calea transformării. E oricum veche de când lumea, este celebra maieutică a lui Socrate adaptată unor timpuri mult mai schimbătoare.
În cele 7 zile de formare am putut exersa o formulă extrem de utilă: coaching+inteligență emoțională= învățare prin empatie.
Este o ecuație umană, care rezolvă necunoscutele rezistenței la adaptare și se bazează pe patru principii de forță: să nu judeci, să asculți, să te conectezi, să ai încredere în proces.
Dacă luăm în calcul că un astfel de proces necesită empatie, și că empatia fără compasiune va fi un efort greu de susținut, devine limpede că, pentru a implementa o metodă de coaching educațional, e nevoie de a crea un spațiu de ascultare și reflecție, atât pentru nevoile profesorilor cât și pentru cele ale elevilor.
Nu este atât o concluzie cât o direcție de antrenament: a crea un spațiu benefic de transformare prin coaching educațional, presupune acțiune. Ea are la bază principii și valori umane de excepție, care au innobilat rolul de dascăl în toate timpurile.
Dacă îi vom înțelege importanța, învățarea prin empatie are toate șansele să devină un instrument și un ghid de orientare în viață, de la confuzie și lipsă de sens, la claritate și ideal.